Roman Tolici / Desene recente

Din Catalogul ROMAN TOLICI / DESENE RECENTE, Galeria Posibila, Bucureşti, Romania, 2006

Omul a fost zidit din pamint: ce lucru bun poate fi in el?
Cuviosul Siluan Athonitul

Desenele recente* ale lui Roman Tolici au toate un fundal negru. Perfect negru. Iar imaginea (colorata) se naste prin „iluminarea“ negrului, prin adaugiri succesive de hasurari. imi amintesc ca in liceu faceam si eu desene similare, pe diverse bucati de carton vopsite cu tus negru, iar desenul se realiza prin zgirierea suprafetei cu un ac, ca pe placa de cupru. Roman Tolici face la fel, doar ca el foloseste creioane colorate, bine ascutite, dar care nu „ataca“ suprafata. Sint in acord cu ea. Porneste de la fotografii si le transpune pe aceste suporturi plane, „adinci“, aseptice. Negrul poate fi neutru, dar poate fi si activ, depinde de angajarea celui care lucreaza cu acesta.

M-a atras in mod special miniciclul in numele Tatalui, Fiului si Duhului Sfint, Amin!. Sint patru desene in care o fetita isi „face cruce“ cu limba. Pozitia acesteia o repeta pe cea a miinii credinciosului, „pronuntind“ cele citeva slove muteste. Chipul ventriloc e descurajant, sobru si patruns de „seriozitatea“ actului savirsit. Se pare ca acest fel de a te inchina este o practica curenta printre semenii nostri, care-si ascund apartenenta la Biserica lui Hristos. Lumea secularizata, consumerista, individualista si imburghezita nu priveste cu ochi buni, probabil, pe cineva care-si face cruce cu mina. Atunci se recurge la acest tertip formal, pe care Roman il ridiculizeaza. Dar este si un motiv serios pentru el de a analiza chipul uman, „constelatia“ lui fizionomica, atunci cind se crede serios, „patruns“ de taina faptei pe care o savirseste. De altfel, este o practica la Tolici, devenita constanta, de a investiga situatia si geografia „obrazului“ omenesc. Exista si o vorba din batrini, la care se refera in subsidiar, aceea de „a avea obraz“, adica a poseda morala, constiinta, responsabilitate, discernamint, a avea, dupa unii parinti duhovnicesti, „darul deosebirii“. Capacitatea de a discerne. De a putea spune exact lucrurilor pe nume, dar nu inainte de a le fi putut „scormoni“ si intelege cu adevarat. Exact aceasta scoatere la lumina a esentei tari a lucrurilor o „citesc“ in trecerea de la negru la alb, de la intuneric la lumina.

Negrul este asociat cu: genunea, haul, prapastia, diabolicul, pamintul, pamintiul, incertul, informul, indecisul, tulburarea, intristarea (a vedea negru-n fata ochilor). Este remarcabil ca Roman Tolici si-a pus si probleme de ordin moral, nu numai plastic sau estetic, ca majoritatea celor din jurul sau. El e in termeni buni cu artistii plastici, cu cei din „secta“ publicitatii si a reclamelor, cu literatii, cu „analistii“ urbani... Sint tot atitea ipostaze unde-l regasesc pe Tolici cu puterea sa de a intelege, de a avea un cuvint de spus sau o expresie de reprezentat. in „desenele recente“ artistul face proba aceleiasi seriozitati si angajari. Nu face nimic de dragul facutului, a efectului, spre a epata sau impresiona perceptia si lectura imediata, pedestra si superficiala a momentului. Lucrurile se „developeaza“ intr-un registru secund, in spatele „deghizamentului“ formal, plastic.

Aici si acolo (Fara titlu, Fuga, Mars si unele care nu poarta, sugestiv cred, nici o denumire) regasesc citate culturale, aluzii cinematografice, witz-uri subtile, ironice. Si chiar daca, uneori, acestea nu sint declarat asumate, constientizate de autorul insusi, ele devin cu atit mai pretioase si mai incitante pentru comentator. Artistul nu trebuie sa se „pronunte“, el se exprima plastic. E ca in cazul iconografilor, rugaciunea sa. De aceea, personal, nu cred prea mult in „sentintele“ si „explicatiile“ artistilor. Acestia au tendinta, uneori, de a se „autojustifica“, de a adauga prin cuvinte ceea ce nu au putut exprima prin mijloacele pe care si le-au asumat deja. La ce bun aceste „note de subsol“? Pentru ce aceste „contes fantastiques autour des contes originaires“? (Jurgis Baltrusaitis). Roman le evita mai mereu. ii place sa povesteasca, sa spuna vorbe de duh si sa palavrageasca despre orice, dar nu o face cu prea mare mobilizare cind cineva ii cere sa-si explice un desen sau o pictura. Caci e mereu in dilema. Penduleaza intre negru si alb. Asta nu inseamna in mod obligatoriu intre bine si rau.

Ma gindesc la timpul, la lungimea clipelor, minutelor si, poate, orelor in care aceste desene ies de sub mina lui Roman. incerc sa-mi imaginez (imaginea naste o alta?) ce ginduri, bucurii si tristeti ii trec prin minte, ce vine si trece prin sufletul lui in acest rastimp. Poate ca, subconstient, artistul mizeaza anume pe acest tip de „iscodire“ si „indecenta“ a privitorului? Caci „tirania“ contrastului la care este supus ochiul nu-i este doar acestuia destinata. Nu pot admite asta. Totul ar deveni imediat prea simplu, futil. Ca o fugara apasare pe declansatorul aparatului de fotografiat. Aici e marea capcana ce ne-o intinde Roman Tolici: de-abia din acest moment, dupa ce fotografia a devenit suport, incepe „functia“ artistului. Spre a repune pe tapet intreaga si majora implicare a acestuia. Implicare pentru a intelege imensitatea gindului pus ca motto al acestor insemnari prietenesti: „Omul a fost zidit din pamint: ce lucru bun poate fi in el?“

*e în această sintagmă ceva definitoriu. Recentul ne spune mereu că urmează, firesc, „demultului”, şi că este o ipostază a ceva ce a fost, şi pe care vine sa-l desăvârşească. Este o ipostază foarte aproape de noi, care se suprapune peste ceva existent. Ca paginile unei cărţi. Din această perpectivă, „desenele recente” par a finaliza o experienţă, ca o acumulare succesivă şi o împlinire. Vin să prezinte un bilanţ. Sau o încheiere de etapă, a unui capitol. „Recentul” acesta va da un impuls, cu siguranţă, pentru apariţia altuia.

Vladimir Bulat