Roman Tolici. “Forever Young”

Artactmagazine.ro, 3. martie 2009.

“Mustața lui este cea mai uşor recognoscibilă - şi mai sinistră – din întreaga istorie”, astfel cade verdictul jurnalistului Tony Paterson în deschiderea articolului recent publicat în The Telegraph. Ați ghicit: distinctiva mustață despre care vorbim este cea a lui Hitler, însă în mod contrar zvonurilor vehiculate până deunăzi, se pare că Führer-ul şi-a apropriat tiparul în cauză (în defavoarea unei anterioare stufoase mustăți prusace) nu atât pentru a se alinia unei mode a timpului, cât pentru a respecta, la rândul lui, recomandările celor ce-i procurau masca de gaze împotriva imprevizibilelor atacuri britanice. Explicația, abruptă cum e, a fost furnizată odată cu biografia redactată de un fost tovarăş de tranşee al lui Hitler din timpul Primului Război Mondial, scriitorul Alexander Moritz Frey. Este adevărat că, jonglată (înainte şi după) de Chaplin tocmai datorită calității ei amuzante (lăsând deoparte faptul că şi dimensiunile îi permiteau “purtătorului” suficientă libertate de expresie facială), “mustața lui Hitler” a stârnit un lung şir de mitologii şi atitudini, însă – dincolo de anecdotică şi de moda modelării expresiei faciale – privită astăzi, istoria apariției / dispariției țepilor de pe față promit celui interesat de fenomen variate concluzii referitoare la un registru psihologic-comportamental ale cărui cuvinte cheie pot fi, printre altele: maturitate (uneori prea grăbit anunțată), sobrietate închipuită ori chiar confirmată, autoritate simbolică (ulterioare consumării ei în ordin practic), garanție a suveranității, alianță politică afişată, subsumare registrului cleric, sportivitate, clientelism, subversiune asumată, delăsare ori simplă mască.

Vă veți întreba, desigur, unde vreau să ajung, care ar fi – potrivit introducerii – relația dintre “înfățişare” şi “a înfățişa”; cum definim, cu alte cuvinte, chimia procesului de “întinerire / îmbătrânire”, ca alternativă a celui de “încetățenire”. Pe scurt, ce (mai) rămâne după “frizare”, ce (mai) validăm după (ani şi ani), ce (mai) instaurăm după detronare. Provocarea lansată de Roman Tolici odată cu seria de acuarele “Barber’s Shop”, expusă alături de câteva dintre piesele de pictură prinse sub titlul “Action” în Berlin, la Collectiva Gallery (www.collectivagallery.com) ține de joc: discursul artistului amendează formatul înregistrării în memoria colectivă, de aici ori de aiurea, a celor care au modelat (pozitiv ori negativ) modernitatea. N-are noimă, ştiu, să confisc acum spațiul în favoarea unor paranteze din alt film. Vreau să spun că aici, fără a fi nici pripită, nici pretențioasă; nici obraznică (intelectual), nici detaşată (visual); nici sfidător ancorată în real(itate), nici confortabil ataşată registrului grav; nici subminată de virtuozitate (tehnică), nici păcălită de hiperconsumism (conceptual) – abordarea lui Tolici are dezinvoltura celui mai puțin preocupat de livrarea unor idei cât de înțelegerea, în ordinea privată a atelierului, a lucrurilor în fluxul lor. Bătrân – tematic (portretul), tradițional ca format, mai mult decât iritabil (în ochii multora) ca opțiune şi rezolvare tehnică – setul de desene “Barber’s Shop” îi coboară pe pământ pe cei la înălțimea cărora nu ajungem (uneori pentru că nici nu vrem). A negocia voința / ambiția unui asemenea salt nu echivalează, în cazul lui Roman Tolici, unei simple rețete (tocmai) bună de livrat, după cum a te afişa drept deştept / puternic / genial nu garantează nimănui intangibilitatea de după. “Suntem egali în credința că suntem deasupra, diferiți, distanțați, imortali” – par să spună, în cor, şi Adolf, şi Claude, şi Edgar, şi Fidel, şi Lev, şi Salvador. Contracurentul e optim, farsa are igiena ei.

Oana Tanase