Personalitatea imaginii banale

Observator cultural, Nr. 188 / 23-29 octombrie 2008

Expoziţia lui Roman Tolici, deschisă în aceste zile la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, este o mare surpriză. O expoziţie de la care pleci încărcat, impresionat de forţa prin care pictorul îşi pune proiectul în pagină, de analiza pe care o face lucrurilor simple, cotidiene, de observaţia subtilă, ce nu se bazează pe extravaganţa, pe şocul imaginii vizuale, adesea rar motivate în cazul multor tineri aflaţi la începutul carierei şi care speră să impresioneze retina contemporanilor.

Roman Tolici face parte din generaţia tînără, vine din Republica Moldova şi, în urmă cu zece ani, a absolvit Universitatea de Arte din Bucureşti. O biografie obişnuită pentru mulţi dintre tinerii artişti. La fel este şi limbajul plastic pe care îl foloseşte – pictura sa porneşte de la documentul fotografic, imortalizează secvenţe din cotidian. Pînă acum am văzut destul de sporadic lucrări de Roman Tolici. Dar îmi dau seama că a consumat rapid temele incitante ale generaţiei sale, a parcurs acest excurs al definirii personalităţii, al „privirii frontale“ a realului, cu un soi de judecată ce pune un semn de egalitate între ludic şi serios, apăsînd şi el pe pedala ce încerca să clatine stabilitatea unor simboluri.

Despre Roman Tolici putem spune, acum, că este un artist al cărui drum s-a definit. El joacă rolul martorului, înregistrează, depune mărturie, dar nu are indiferenţa trecătorului, ci participă în mod direct la spectacol. Ochiul său este personajul pe care nu-l vedem, dar a cărui prezenţă se face simţită în toate secvenţele acestor crîmpeie de viaţă. Ne dirijează percepţia, ne dă satisfacţia că ceea ce privim nu este o succesiune indiferentă de imagini, ci un parcurs indus al unui moment adevărat de viaţă.

În interviul luat de Oana Tănase (curatorul acestei expoziţii) lui Roman Tolici, găsim cîteva explicaţii interesante ale acestui demers. Legătura avută de el cu cinematograful şi cu animaţia, în anii copilăriei, a lăsat urme puternice. L-au făcut să înţeleagă că forţa expresivă a lumii reale nu se află doar în identitatea vizuală, în imaginea finală, ci şi în secvenţele ce construiesc aceste imagini, în ritmul, în dinamica şi în fluxul lor, dar mai ales în povestea ce le leagă pe toate acestea, în ochiul celui care le decupează. Pictura lui Roman Tolici are, aşa cum mărturiseşte, o abordare cinematografică. Prezenţa timpului ca element esenţial nu ar fi un argument suficient pentru a defini individualitatea acestei creaţii. Întîlnirea cu pictura lui Roman Tolici este puternică, ea te urmăreşte, pentru că este credibilă. În spatele scriiturii lui descoperi analiza profundă, gestul împlinit, încărcat în semnificaţii. Tot ceea ce vedem este rezultatul ochiului care analizează, imaginea finală fiind concluzia unui exerciţiu elaborat.

Putem spune că, pentru Roman Tolici, problema identitară este esenţială. Identitatea locului, a timpului, a momentului şi, în final, a personajului, a lui, ca artist, este ceea ce-l preocupă. Se găsesc în expoziţie 40 de acuarele, portrete ale unor personalităţi importante ale ultimului secol, din domenii şi din locuri diferite, identificate vizual nu prin imaginea arhicunoscută, prin accesoriile ce au creat tipologii induse, cele cu care le-am identificat în tot acest timp. „Barber’s Shop“ a pornit, aşa cum spune Roman Tolici, de la întrebarea „ce-i face pe oamenii remarcabili să fie memorabili?“. Rezultatul este surprinzător, amuzant şi plin de învăţăminte. Adolf, Salvador, Fidel şi mulţi alţii sînt aproape de nerecunoscut. Imaginile zdruncină şi pun la grea încercare memoria noastră vizuală. Folosind prenumele şi un chip lipsit de podoaba bărbii sau a mustăţii, dispare mult din imaginea prin care ne-am obişnuit să-i identificăm. Este doza de artificial pe care o acceptăm ca pe o realitate firească, integrată fundamental existenţei noastre, pe baza căreia ne formăm de cele mai multe ori preconcepţiile. Concluzia ne trimite la importanţa experienţei personale, la calea proprie pe care trebuie să o aflăm, la faptul că există un „dincolo“, pe care trebuie să învăţăm să-l descoperim.

Acest tip de intervenţie ne ajută să înţelegem mai bine demersul din pictura lui Roman Tolici. Felul în care el alege, din suita de fotografii făcute în spaţii diferite, imaginea pe care să o transpună în pictură este cheia acestei creaţii. Ea reprezintă partea de contribuţie personală la cunoaşterea lumii în care trăieşte. Stratagema lui este aceea de a încerca să depăşească clişeul, să păstreze nealterată prezenţa individului, respectiv rolul lui într-o lume din ce în ce mai standardizată. Personalizarea, individualizarea, particularitatea, toate acestea coordonează gestul artistului de la declanşarea aparatului foto pînă la recrearea imaginii în atelier. O succesiune de momente, de stări, de conotaţii care sînt, toate, prezente în aceste imagini finale, identificînd o realitate ce nu scapă de sub impactul primului contact, dar peste care se suprapune determinarea artistului.

Un joc controlat, supus regulilor stabilite de artist, un joc prin care descoperim, de cele mai multe ori, o istorie colectivă, recognoscibilă cu uşurinţă, imagini ce relatează despre spiritul lumii în care trăieşte, dar pe al căror autor îl identificăm în Roman Tolici.

Maria-Magdalena Crişan