Universal Park

Din Catalogul ROMAN TOLICI/PARK, H’art Gallery, Bucureşti, România, 2008

Roman Tolici nu ocoleşte nici un subiect tare. Dintre toţi artiştii cu care lucrez el este cel care mi-a pus cel mai des probleme de receptare. Sau mai bine spus de acomodare cu felul în care pune el problema. Îmi amintesc că în momentul în care am văzut expoziţia din 2004 intitulată “Aici şi acum” am rămas perplex în faţa lucrării “Pieta stradală”. Eram cuprins de un soi de “love and hate” pe care nu mi-l explicam. Eram conştient de care prejudecată eram activat în reţinerile mele. Credeam că subiecte atît de “tari” nu trebuie atacate frontal. Doream mai multă subtilitate şi mai puţin avînt. Cu timpul, am început să apreciez din ce în ce mai mult această dezinhibare în a pune pe tavă “teme” majore.

De data aceasta, Roman dă pieptul cu pictura de peisaj. Sau cel puţin aşa arată proiectul în primă instanţă. E vorba de 13 peisaje, cu sau fără prezenţe umane, fiecare avînd drept titlu o anume dată din calendar. După o mică investigaţie aflăm că fiecare dată reprezintă o zi naţională a unei anumite ţări. Peisajele capătă o dimensiune simbolică subtilă, Roman prezentînd propuneri de “matrici stilistice” corespondente fiecărei naţii. Vom avea perspectiva urban-plonjantă de tip Manhattan într-o imagine surprinsă de Roman chiar de 4 iulie (SUA) sau peisajul domestic de iarnă compus pe un patinoar ce face referire directă la Brueghel (Olanda) sau spaţiul agonal transformat în maidan în care graţia sportivă devine scop (Spania). Şi seria continuă cu Marea Britanie – imperiu insular mic dar cuprinzător, Rusia – avînt comunist cosmic ca în imaginea de la Mosfilm, Japonia – peisaj sumbru, ploios şi zen, Germania - în care natura şi industria articulează un tandem cvasimecanic, Uniunea Europeană – spaţiul optimist al celor trei vîrste, Franţa – peisaj zenital, Moldova – un pod-templu neterminat dintr-un peisaj post-industrial, China – multicoloră şi prolifică, Italia – un parc al cuplurilor, şi nu în ultimul rînd, România – pe stop.

Am avut ocazia să privesc lucrările din această serie destul de des de-a lungul a cîtorva luni şi pot spune că “utilizarea” lor e de lungă durată. La început, componenta plastică te adjudecă. Asta m-a fascinat, dar m-a şi nedumerit. Mi-am spus că nu-i cu putinţă să mai faci pictură atît de direct şi nevinovat, că în urma experimentelor conceptualiste pînă şi pictura a intrat într-o eră a autoreferenţialităţii. Că suntem postconceptualişti cu toţii. Încetul cu încetul am realizat că peisajele lui Roman sunt foarte abstracte. Ele sunt sinteza unei imagini selectate să stea semn pentru o mentalitate naţională pe care Roman o presupune. Există detalii plastice ce atestă clar că miza nu a fost una specifică picturii de peisaj. Roman aplică contururi dure, sintetice, iar volumele sunt decupate abrupt, augmentînd sentimentul de stranietate.

Într-o discuţie Roman îmi spunea că pe tot parcursul execuţiei lucrărilor conceptul de naţiune a început să-i devină din ce în ce mai absurd. Cred că înţeleg acum sensul ascuns al acestei afirmaţii oarecum stranii. În urma orcărei cercetări aprofundate descoperim asemănările şi abandonăm diferenţele. Roman a pornit de la nişte diferenţe şi a ajuns să prezinte un Park babilonic în care fiecare peisaj e o articulare la fel de plauzibilă a unei locuiri umane, un alt versant al aceluiaşi munte.

Dan Popescu