Vileagul lui "aici-si-acum"

Revista Observator Cultural, nr. 217, aprilie 2004

In creatia recenta a lui Roman Tolici nu exista trecut, este un prezent perpetuu. Contemporaneitatea continua devine o valoare in sine. Reprezentarile se personalizeaza, iar adesea artistul se portretizeaza. Ora zero ii arata chipul strajuit de 3 ceasuri oprite, parca pentru vesnicie, in pozitia celor suprapuse: in dreptul mintii, inimii si sufletului. Ora zero este starea de impacare totala, e gratia ce ne este data daca sintem atenti la ea...

Actualitatea dramei cristice este o alta prezenta activa. Hristos (Isus cenzurat, 2003) este reprezentat intr-o nuditate absoluta, dar cu ranile ascunse inapoia unor mici fisii negre (pe principiul folosit in mass-media, cind se doreste anonimatul unei persoane aduse in public sa marturiseasca). De data asta, artistul propune o problematizare a suferintei prin insasi "cenzurarea" ranilor.

Daca ii acoperim plagile, ce ne mai trimite la chinurile care au facut dovada naturii umane a lui Hristos? Lumea catolica a pus adesea accentul pe aratarea leziunilor, a carnurilor supurinde, pe chipul si trupul desfigurat de suferinta. Tolici reprezinta acum pur si simplu un trup omenesc, aidoma si intocmai cu un oarecare altul, dintre cei aflati in preajma. Dar acesta este trupul Lui. Il vedem si in Pieta stradala. El zace pe genunchii mamei sale, iar parul, in forma de imensa secera - copleseste. Cuplul acesta este amplasat in mijlocul unei artere urbane, printre case si oameni, in inima nepasarii.

Minunea vine intre noi, dar, se pare, noi nu mai avem ochi sa o vedem, sa o simtim. Nu avem acces la ea. Privim, dar nu vedem. Sintem orbi. Orbim zilnic cite putin. Nici macar nu ne dam seama de asta. Se spune ca prin pacatele noastre chinurile lui Hristos continua, vegheaza, se reinnoiesc permanent. Albul Maicii Fecioara este simbolul sperantei, al luminii neintinate, neatinse.

Pinza de mari dimensiuni Darurile (2003-2004) este o lucrare derutanta; esti tentat sa o "citesti" in feluri diferite, dar dindu-i tircoale de mai multe ori ajungi sa te lasi pagubas: renunti constatind ca este pictura pura, fara un subtext prezent, palpabil, graitor, "sistematic", "profund". Figurile geometrice articulate in voie, cu o cromatica aleatorie, cu dimensiuni variabile, jubilatorii, fac un joc seducator si tipator. Un tipat infundat in reculegere...

Dipticul - cel putin asa il percep eu - Rasarit si Cuplu evoca doua personaje care isi consuma viata pina la epuizare, pina la aneantizare. Masculin/Feminin - ne dam seama numai dupa organele lor genitale puse cu atentie si meticulozitate la vedere, aievea. Chipurile si restul trupurilor sint mascate, camuflate, nearatate, interzise. Ce conteaza aici e doar sexul. In rest - nimic, nimicul ca "recipient". In jurul lor e chiar golul absolut. Dar paradoxala lui aparitie este anulata tocmai de aceasta aratare. Se pare ca lucrul cel mai bine ascuns e cel lasat foarte la indemina, pus in cale, sa te impiedici de el. Ai impresia ca poti intinde mina pentru a-l lua, dar constati ca nu e chiar lesne; ia-l de unde nu-i... Futilitatea acestei situatii e data in vileag de acel sufocant Rasarit, unde pe fundalul unor zori stridente se profileaza o pereche de scheleti, tinindu-se de ceea ce erau alta data niste miini. Ei vin spre noi, spre privitori. Pare ca vor sa ne asalteze. Nu sint insa agresivi, ci chiar zimbesc. Cele doua panouri formeaza intre ele un cimp magnetic frisonant, energetic, prestigios, ales.

Scaunul este un semn urias. Semantica lui transcende suprapunerea ideii de tron imparatesc cu tronul zeilor. Este chiar Tronul prin excelenta - ca un incomensurabil lant de oglinzi care conduc imaginea spre neant, spre nesfirsire. Tot un soi de "perpetuum mobile" este si in interiorul lucrarii Cununa. O cavalcada de chipuri defileaza in ritm circular, un puzzle continuu si statornic ca soarele si luna. La fel de prezenta ca eternitatea umanului bipolar. Nimic nu incepe de undeva, pentru orice inceputul e acum. aici-si-acum.

Vladimir Bulat